la noi se poartă giorgio armani, nu de chirico

ne jucăm la pariuri roborul şi dorul de bine
spălăm bani pe statui cu personaje fictive
şi aruncăm monede în ape cu peşti rari

grotescul râde cu colții pe’afară muşcând din noi
în timp ce 65 de tineri arşi de vii se răsucesc încă în morminte
şi lumina pe care ai vrea s’o împarți la masa de seară cu toți nefericiții lumii dispare pe nesimțite

noroiul mincinos nu’l spală nicio mare şi nicio carte
suntem în anul centenarului – sărbătorim un veac de singurătate
.

humus

sunt oamenii-miez și oamenii-zeamă.

sunt și oamenii-roșii – ăia pur românești, crescuți la țară, în grădina cu bunicii aplecați de spate, mari și zemoși, care nu se “vând” pe chestii artificiale.

oamenii-salată verde sunt buni la orice, dar dacă’i iei la bani mărunți, nu fac doi lei.

oamenii-castravete sunt, de obicei, cruzi.

despre oamenii-ceapă…nici n’are rost să mai vorbim.

însă cei mai înșelători sunt oamenii-ingrediente, care îți gâdilă simțurile doar pe momente.

de’aia oamenii-miez și oamenii-zeamă sunt tot ce’i mai bun într’o salată de oameni-de-vară.

respiră adânc

cred că noi am trăit o iarnă în care ne’am mâncat inima, acum ceva timp;

aia din siberia.

fiecare pe’a lui.

în a mea, printre altele, am găsit o cutie mare, din care au ieșit mama și tata,

frate’miu, bunicul și bunica,

câinele și mingea de fotbal spartă de vecinul de deasupra,

papucii de balerină și pianul,

prima mea scrisoare și toată italia.

prin inima aia mai erau și toate lucrurile rele: libertatea, orice fel de graniță ștearsă, toleranța, iubirea necondiționată…și eu.

în curând intestinele mele o să se sature, și după ce ultimele resturi vor fi fost digerate, n’o să mai rămână decât

un mare căcat.