când eram copil mă luam în joacă şi acum vreau să fiu om mare dar nu’mi iese că aş mai vrea un pistol cu apă şi cineva să mă fure din ghiozdan dar pe faţă

oamenii-anotimp

sunt oamenii-toamnă, care’şi îmbracă tăcerile în frunze de aramă, melancolic îşi fac din ele covor şi le poartă spre țărmuri de dor…
oamenii-iarnă îți amintesc de copilărie, sanie şi oameni de zăpadă, mirosul cojilor de portocale şi scorțişoară, tramvaie şi de “când o să mă fac mare, vreau să fiu plapumă”.
sunt şi oamenii-primăvară, cu flori de nu-mă-uita în privire, de la care aştepți mereu ceva ce nu mai vine
şi oamenii-pierde-vară, care’ți vin şi’ți pleacă într’o doară.

un fir de nisip

care’a stat într’o scoică îşi deschide ochii spre lumea cu chiloții în vine şi îşi însetează ochii spre vestul plin de sine
se trezeşte din vis şi şi’l reprimă cu gândul la cine rămâne la agentul schimbării de mâine
care e plecat de mult cu gândul în țări străine

1

fabric piedestaluri la comandă
închipuite în opere de artă
care mai de care
şi ce’ar fi dacă
toate nenorocirile lumii care parcă
mai au o şansă de bine
s’ar contrazice cu etgar keret care se împarte prin mulțime
alegând din ce e
primul întors de bine
?

am pus pe sârmă

la uscat o pereche de ochelari de soare
şi nisipul de lemn îmi trosneşte sub picioarele goale
vârful acului se îndoaie de plăcere când trece ultima ploaie prin el
timpul se uită înapoi
şi îmi zâmbeşte
țânțarii fac sex sub clar de lună pe umărul meu drept
balansoarul e stricat de atâta stat
mai e şi vântul care adie în vals de adio.